Cum mă cheamă satul, satul meu natal,
pripăşit pe-o coastă, pe-un tărâm de deal,
ridicând deasupra morilor de vânt
braţe disperate, stinse de avânt...

Şi mă cheamă-n umbra tristelor livezi
vremea ştrengăriei - ca un salt de iezi -
când păşteam cu mieii încărcaţi de har,
turma de bucoavne din abecedar...

Credinciosul câine, de demult apus,
mă urma oriunde pe coline-n sus,
când fugeam din banca nemiloasei şcoli
ca de cea mai cruntă boală dintre boli.

Dar s-a dus seninul zilei de la noi;
unde-i tată, turma miilor de oi?
Cugetele clare, ca izvoare reci
şi berbecii noştri, cei mai buni berbeci?

Unde sunt vecinii, nunţile din sat,
lumea mea durută care m-a uitat?
înecând dogoarei de gigantic ţest,
neagra lor trăire, cerului acest.

Anii mei de-acasă, tălmăciţi în vaci -
încărcaţi ca rodul viței pe araci,
ca în visul biblic, vlăguiri v-au supt
anii mei de carte, din cari nu mă-nfrupt.

Lotru de himere şi de stele fur,
să împart mulţimii pâine şi azur,
de-am strunit lăute pentru cântul meu,
Fetelor Morgane le-am cântat mereu...

Mamă, îngropată în oraş străin,
singură scăpare, tot la tine vin,
să mă învelească iar, când m-oi culca,
scoarţa înflorată doar de mâna ta.

Şi din levănțica timpului să scot
- desfăcând spre soare, necuprinsul tot -
visele, țesute în Ghenarii reci,
funii nevăzute ce m-au prins pe veci...