Aur blând, aur blond,
aur trist de toamnă,
rătăcind vagabond
spre noi zări mă-ndeamnă.
Ah, sufletul ăsta valah!
Cum arde
cu vâlvătăi de stindarde,
cu pajuri și chipuri
La sânul odihnei ai vrea să te culci
dar treci prin furtuni. De ce oare?
Visând liniști dulci, liniști dulci, liniști dulci,
plutim pe neliniști amare.
Nimic sonor -
neant integru;
în cap, păun multicolor,
în suflet ura, taur negru!
Toamna cade - întuneric blond
parcă-a nins cu țandere de lună;
prin frunzișul veșted, pasul vagabond,
altădată, altădată sună.
De-aș avea o aripă de înger
și cerneală de bezne,
poate atunci mi-ar fi mai lesne
să mă adun din toate risipirile,
Și azi ca ieri dăm chiot de alarmă,
Dar nu ne-aud îndepărtații semeni.
Cezarii au uitat de plug și armă,
Cato e mort, iar Scevola de-asemeni.
Iubire, pace, jertfă, mântuire,
în tâlcul alb acestea toate sunt;
Slavă`ntru Cei de Sus și pe pământ
cu flamuri albe, bună învoire.
Când harfele grădinilor de vis
ne dăruiesc sonorele lor unde,
cu trandafirii înfloriți răspunde
violoncelul roșului închis.
Cât de frumos e Dumnezeu! Suspină,
când obosit de aspra, lunga cale,
adormi visând pe sâni de portocale
în adormirea apei lină, lină.
