Prin bezna durerii, pe jalnice căi,
mă bate tiranicul cnut,
sunt fără de nume, un număr, un măi,
dar eul nu-mi este vândut.

Silit, prin adâncuri de hăuri prin fum,
Cu răni peste răni îmi îmbrac
omul din mine, ce urcă acum
Golgota, flămând şi posac.

Trudesc sub boltitul şi sumbrul tavan
ce-şi spânzură rocile tari,
tot an după an, prin stinsul vulcan
mă rumegă-a beznelor cari...

De-aici doar cu dorul, acum evadat,
străbat primăvara în toi,
ajuns, în grădina bătrână din sat,
sub ploaia petalelor moi,

revăd chipul mamei, ce iar dintre meri,
priveşte cu teamă-n senin,
cum trec primăveri şi anii ca ieri,
şi eu încă tot nu mai vin.

O mângâi pe frunte cu mâna din gând,
ea simte, cu-n gest înţelept,
o trage spre inima sa, lăcrimând,
lipind-o cu grijă de piept...

Dar clipele viselor mele se sting,
în zgomot de stânci ce se rup,
când de-a valma sudorile mi se preling
cu broboane de sânge pe trup.

Prin bezna durerilor încă răzbat,
de duşmanii cred că sunt mort,
în omul din mine, rămas drept soldat,
fărâma luminii o port.

Ăn ea libertatea lumii o văd
mijind sub o geană de veac,
speranţa mi-i punte, peste prăpăd
sub care pilastru mă fac!