De câte ori pe cuget tăceri de lut m-apasă,
Cu cheie fermecată deschid secretul scrin.
Mă văd un copilandru, sunt iar la noi acasă
Şi simt sărutul mamei, cu zâmbetu-i senin.

„Să fii cuminte astăzi. Să nu te duci la scaldă,
Căci vine mare apa și gârla cere om...”
Dar Borcea, vrăjitoarea, mă cheamă-atât de caldă,
Și zbor din colivie ca pasărea din pom.

„Copilă răsfățată a Dunării bătrâne
Ce pui chenar de sălcii pe largul Bărăgan,
Cu basmele străbune, cu feți-frumoşi şi zâne,
Pe malurile tale crescut-am an de an.

Albastră precum cerul te zugrăveşte dorul
Ori tulbure ca iadul când fierbi în anafor,
Mânie rece-n Faur, când verși pe lunci zăporul.
Și doină vara-n vaduri, din fluier de păstor.

De m-ai certat cu valuri în clocot de furtună.
Se potolea sub seară tumultul tău păgân,
Și te găteai - mireasă - c-un palid disc de lună
În noaptea parfumată și dulce ca un sân.”

…Revăd amiaza-n august, când ațipeai pe rene…
La clipocitul apei ascult și mă alint,
lar tu mi-arăți cum, leneș, spinarea unei mrene
Acum şi-acum despică oglinda de argint.

A plopilor neliniştiţi pe cellalt mal mă-mbie,
Descântă acolo stuful în susure și șoapte,
lar molcoma suflare ce dinspre bălți adie
Aduce de pe grinduri miros de mure coapte.

Mă las pe spate, plută, și-n slăvile senine
Dau gândurilor drumul... Trecutul e un mit,
Şi nu mai știu de lume, și nu mai ştiu de mine,
Şi-s fulg pierdut în zare, în gol, în infinit.