Anii noştrii schingiuiţi,
anii crânceni te săpară,
cimitir de osândiţi
de la margine de ţară.

Ne-au adus din închisori,
robi ai stepei dobrogene,
să împrăştiem pe flori
roua strânsă pe sub gene.

Şi-am tăiat peste câmpii
drum cu trupurile noastre
valurilor cenuşii
ale Dunării albastre.

Azi dormim pe câte-un şir,
fără cruci, fără sicrie.
- Pace ţie, cimitir
fără nici o liturghie.

Candelele nu ne ard,
nu bat clopote de rugă,
nu păzeşte nici un gard,
nimeni nu mai vrea să fugă.

Numai mieii, prin pustiu,
pasc din trupul, câteodată,
cine ştie - al cărui fiu,
cine ştie - al cărui tată.

Plouă stelele cu har,
luna ne trimite veghe,
iarba înveleşte iar
trupul dezbrăcat de zeghe.

Mâine poate va veni
legea cumpenelor drepte.
Doamne, nu mai zăbovi,
morţii ştiu să se deştepte.

Anii noştri schingiuiţi
stau de strajă. Pace ţie,
cimitir de osândiţi
de la margine de glie!